Culturi.NET

Se sapa un sant (transee) cam la 70 de cm adancime si 50 latime. Pamantul se da la o parte, si nu se pune inapoi decat cel fertil. Restul necesar e completat cu pamant negru de padure.
Pe fundul santului se aplica apoi ingrasaminte pe baza de potasiu si magneziu. Aceste substante nefiind solubile, nu sunt spalate de ploaie iar radacinile, care le apreciaza, le vor gasi acolo cand vor avea nevoie. Este singurul moment in care puteti sa ameliorati calitatea pamantului in profunzime. Iar daca dispuneti de mranita bine descompusa, in loc de ingrasaminte, cu atat mai bine va fi plantelor.
Se face un amestec, ideal din turba blonda scandinava (PH foarte acid, 3,5) si turba bruna (Ph Slab acid, 6,5 - 6,8). In amestec se incorporeaza un ingrasamant specific (de ex.Nytrophoska, un ingrasamant cu putin azot, insa care are pe langa fosfor si potasiu, toate microelementele de care au nevoie majoritatea arbustilor decorativi), si mycrorize, o ciuperca ce face simbioza cu radacina plantei si care usureaza dezvoltarea plantei, furnizand elemntele chimice necesare din locuri apriori inacesibile radacinilor.
Dupa ce se face gaura de plantare, combinatia de turbe se amesteca cu pamantul existent, in asa fel incat sa se faca tranzitia de la turba in care planta a trait pana la momentul plantarii si pamantul disponibil. Turba garanteaza o buna retinere a apei, si imbunatateste structura pamanturilor, fie ele argiloase sau nisipoase. In special turba blonda este un "clasic" al ameliorarii solurilor argiloase. Iar daca aduagati si nisip granulos in toata ecuatia, cu atat mai bine. A se sti ca pamantul ideal, cel la care "viseaza" gradinarii francezi de exemplu, asa numita "terre franche" in care plantele sunt intr-un mediu ideal, contine 65%nisip, 15% argila, 10%humus si 10% calcar.
Se uda planta in ghiveci, abundent. Eventual se imerseaza intr-o galeata de apa cateva zeci de secunde, pentru a fi siguri ca este bine umectata.
Se scoate din ghiveci, si se sectioneaza radacinile cu un cutter, in trei - patru locuri, superficial, pe verticala. Radacinile plantelor, fiind crescute dintotdeauna in ghiveci, dezvolta o "memorie radiculara", care le spune ca trebuie sa se invarta in jurul unei axe (formata de ghiveci pana in momentul plantarii).
Se pune planta in groapa, fara a o scufunda pana in centrul pamantului. Nivelul la care poate fi ingropata mota de pamant poate fi la maxim 5 cm sub linia de suprafata. Incepeti sa umpleti spatiul dintre planta si peretii gropii cu pamant, fara a il umple insa. Puneti cam o treime din inaltimea gropii.
Intre fiecare strat de pamant pe care il adaugati la umplerea gropii, adaugati si cate 10 - 15 grame din ingrasamantul de care v-am vorbit mai devreme. Este singura ocazie pe care o aveti sa ajutati planta in locul si in momentul cand are nevoie. Evitati contactul direct intre ingrasaminte si radacini.

Inul de Munte mai poartă denumirea populară de Inul Zânelor, fiind întâlnit (din punct de vedere ştiinţific) sub denumirea Linum extraxillare.

Inul de Munte are tulpini subțiri, drepte, acoperite cu multe frunze înguste, scurte, ascuțite. Tulpina atinge 30-40 cm. Florile sunt grupate câte una-cinci, pe codițe subțiri. Florile au cinci petale lățite spre vârf, dințate mărunt și ușor răsfrânte în afară, de culoare albastru azuriu, cu vinișoare mai deschise. Din subsuoara unor frunze cresc adeseori mlădițe frunzoase. Inul de munte înflorește în lunile iunie-iulie.

In România, inul de munte crește prin pajiștile însorite de pe brâne din munții Carpați, mai ales pe roci calcaroase.

Durata culturii: stadiul de rasad – 6 saptamani; inflorire – 28 saptamani, inflorire limitata; sau 7-8 luni, cu vernalizare, inflorire maxima.

Perioada de semanat: decembrie-martie, pentru inflorire din iunie; martie-iunie pentru inflorire in anul urmator. Vernalizarea este recomandata.

Germinarea: Dureaza 14-20 zile la 18-21oC. Se acopera usor cu vermiculit dupa semanat. Se mentine solul umed, dar nu ud.

Substratul de cultura: Se foloseste un substrat bine drenat, fertilizat initial, cu pH 5.5-6.0.

Producerea rasadului: Dupa rasarire se reduce umiditatea solului, dar nu trebuie sa se usuce, si se reduce temperatura la 15-18oC. Se incepe fertilizarea la 50 ppm N. Dupa aparitia completa a frunzelor adevarate se poate creste fertilizarea la 80-100 ppm.
Se transplanteaza la 4-5 saptamani de la germinare 1 planta/ghiveci de 3-4 cm, iar dupa alte 4 saptamani se transplanteaza 1 planta/ghiveci de 8-10 cm. Transplantarea de 2 ori creste calitatea plantelor.

Fotoperioada/Lumina: Plante de zi lunga. Pentru inflorire necesita 5-6 saptamani in conditii de zi lunga. Primavara se poate suplimenta lumina (14-16h, 35-80 klx) pentru o buna calitate a plantelor.

Temperatura: Plantele cresc la 12-15oC sau afara. Iarna se pastreaza in interior la 3-5oC sau afara. La jumatatea lunii decembrie plantele incep sa creasca pentru 5-7 saptamani la 15-18oC. Temperaturile scazute, de 7-12oC cresc perioada de cultivare.

Fertilizarea: Necesita fetilizare moderata. Se fertilizeaza saptamanal cu 80-100 ppm fertilizant pe baza de potasiu. Se evita excesul de amoniu si azot. Nu se fertilizeaza dupa 15 septembrie. Primavara se fertilizeaza cu 80-100 ppm, fertilizant pe baza de potasiu. Se previne deficitul de Mg prin aplicarea de sulfat de Mg (0.05%) de 1-2 ori, iar in caz de deficit de fier se aplica chelati de Fe de 1-2 ori.

Ochiul Boului de Munte are tulpina până la 20 cm înălţime, aspru-păroasă, poartă la vîrf un singur capitul mare, cu diametru de 3 - 5 cm, atrăgător prin contrastul dintre discul galben-auriu din centru şi razele albastre de pe margine. În acest capitul, florile numeroase şi mici care alcătuiesc discul galben din mijloc sînt în formă de tub, pe cînd cele de pe margini poartă cîte o prelungire în formă de limbă, colorată în albastru şi întinsă în afară. Aceste prelungiri numite liniile formează coroana de raze albastre a capitulului şi sînt asemănătoare petalelor unei flori singuratice.
Plantă din familia Compositae, în România, Ochiul Boului se găsește în locurile stâncoase și ierboase din munții Carpați.

Ferigile sunt specii decorative prin port si frunze, ele isi au originea in zonele tropicale ale Americii de Sud si Indiei. Ferigile cresc spontan si in padurile din tara noastra, acestea pot fi cultivate cu succes in gradini, dar nu in apartamente.
Pamantul se recomanda sa fie format dintr-un amestec de turba si nisip. Udarea se face cu apa la temperatura camerei, regulat, cu cantitati mari de apa astfel incat substratul sa se mentina mereu reavan. Vara, se poate stropi planta cu apa pe frunze. In perioada de repaus, udarea se reduce, planta se amplaseaza in spatii cu lumina suficienta si bine aerisite.

Genul: Adiantum spp. (specii originare din Brazilia) - Adiantum cuneatum -15-30 cm inaltime, frunze mici, verzi, este cea mai delicata feriga de apartament.
Genul: Asplenium spp. (specii originare din Australia si India) – plantele se folosesc pentru a diminua durerile de splina - Asplenium nidus – frunze mari pana la 1m inaltime, verzi, ascutite.
Genul: Polypodium spp. (specii originare din America de Sud) - Polypodium aureum – frunze mari de 80-90 cm, acestea au un rizom care suporta aerul uscat
Genul: Nephrolepis spp. (specii originare din America tropicala) - Nephrolepis exaltata – este cea mai intalnita feriga, ea are frunze lungi de 60-70 cm, verzi, cu aspect vertical, aceasta pozitie da un aspect placut tufei. - Nephrolepis cardifolia – are frunze de 60 cm.
Genul: Pteris spp. (specii originare din Europa) - Pteris cretica – este cea mai rezistenta feriga in apartament.

- temperatura minimă de germinaţie: 1-20 C;
- rezistenţa relativ bună, la temperaturi scăzute, mai ales la formele tardive şi intermediare;
- rezistenţa scăzută la secetă, de aceea trifoiul roşu se cultivă în zonele colinare, unde cantitatea de precipitaţii > 600 mm;
- în fază tânără suportă umbrirea, de aceea se cultivă şi în cultura ascunsă;
- cele mai bune soluri sunt: soluri argiloase, profunde, bine aprovizionate cu apa, bogate în calciu, cu pH = 5,5-6.

Sămânţa şi semănatul

- sămânţa de calitate, fără cuscuta, cu germinaţia minimă de 80%, iar puritatea de 95%;
- seminţele se tratează cu Nitragin, biopreparat bacterian;
- epoca de semănat: primăvara devreme în prima urgenţă sau între 10-20 august, în condiţii de vară toamna;
- modul de semănat: în cultura principală sau în cultura ascunsă (sub cereale de toamnă sau sub ovăzul de primăvară).

În acest sens cultura principală de cereale se seamănă cu o densitate mai mica (30-40% mai scăzută), iar trifoiul roşu se seamănă primăvara devreme, perpendicular pe rândurile de cereale;

- norma de semănat :18-20 kg/ha
- distanţa între rânduri: 12.5 cm
- adâncimea de semănat: 1-2 cm
- se efectuează lucrarea de tavalugit după semănat (la cultura de trifoi roşu - în cultura principală).

Trifoiul Rosu este o planta erbacee, perena, melifera, cu tulpina inalta de 20-40 cm. Frunzele trifoliate au foliole ovale sau eliptice, intregi. Florile sunt rosii - purpurii, dispuse in capitule globuloase. In flora spontana, creste prin fanete, pasuni, raristi de padure, livezi, buruienisuri de coasta, mai frecvent in regiuni de deal si munte.

Ca planta cultivata, este folosita ca nutret pentru animale, sporind cantitatea de lapte la vaci. Drept urmare, din punct de vedere al importantei furajere, Trifoiul Rosu are o productivitate ridicată (6-10 t/ha S.U.), este de calitate superioară: bogată în proteină brută, caroten, vitamina C,E, etc. Deaemeni, este planta amelioratoare a solului, datorită azotului biologic pe care îl fixează prin simbioză, si participă în aproape toate tipurile de amestecuri simple sau complexe pentru înfiinţarea de pajişti tempoare.

Plante premergatoare:

• Foarte bune plante premergatoare sunt plantele anuale furajere si porumbul;
• Buna planta prenergatoare este floarea soarelui;
• Medie planta premergatoare este soia timpurie;
• Nu se recomanda semanatul dupa prasitoarele tarzii.

Aratul:

• Pentru semanatul de primavara aratul se executa la 22-25cm;
• Pentru semanat de toamna aratul se executa la 20-22cm.
Pregatire teren:
• Atat pentru semanatul de toamna cat si pentru semanatul de primavara pregatirea terenului se efectuaeaza prin una doua treceri cu graba cu discuri.
Pregatirea patului germinativ
• Patul germinativ se pregateste printr-o singura trecere cu combinatorul in preziua semanatului urmat de tavalugit.

Samanta si semanatul

Soiuri de lucerna recomandate pentru sunt: Sitel; Derby; Verko; Triunf; Selena; Topaz.
Tratarea semintelor: Carbodan 35 ST(28l/t), Carbofuran 350 (28l/t)
Epoca de semanat: va trebui sa tina cont de rezerva de apa din sol, de presiunea bolilor si daunatorilor, de presiunea buruienilor si de soiul utilizat. Perioada optima de semanat este primavara foarte timpuriu pana in 15 martie, iar toamna intre 15-25 august.
Densitatea se stabileste in functie de potentialul biologic al soiului, indicii de calitate a semintei si starea fitosanitara a acestora, de epoca de semanat, de calitatea patului germinativ, si de presiunea bolilor la densitati marite.
Numar de boabe la mp 1000
Puritatea minima 98%
Germinatia minima 85%
Greutatea a 1000 boabe: 1,8-2,1g
Cantitate de samanta la hectar: 20-22 kg
Cantitatea = (nr. boabe germ. X greutate 1000boabe) / (puritate x germinatie)
Adancimea de semanat 1,5 (primavara) - 2,5cm (toamna)
Concomitent cu semanatul sau dupa semanat se recomanda o tavalugire usoara

Lucerna este o plantă ierboasă care poate atinge 1 m înălțime. Rădăcinile plantei ating o adâncime de peste 4,5 m, această caracterstică permite plantelor să supraviețuiască în perioadele de secetă. Ca și celelate leguminoase la fel și lucerna are la rădăcină nodozități, unde trăiesc bacterii fixatoare de azot cu care planta trăiește în simbioză. Florile plantei sunt polenizate după un studiu din Suedia în 78 % de bondari și numai 1 % de albine. De acea în Scandinavia se cultivă lucerna în regiunile unde trăiesc bondari.

Planta conține un procent ridicat de proteină, fiind folosită ca nutreț, pentru însilozare, sau ca uscată ca fân. Ea este o plantă perenă, care atinge o vârstă de 4 până la 12 ani, în Germania o cultură de lucernă este folosită 2-3 ani. În funcție de sol și regiunile climatice, lucerna poate asigura o canitate de 10 t de fân la hectar. Pentru a obține recolte mai mulți ani la rând din aceași cultură, se recomandă o dată pe an, recoltarea lucernei după perioada înfloritului.

Alege bulbi de zambila mari si solizi. Evita bulbii moi si pe cei care prezinta pete sau au miros urat . Ca zambilele tale sa fie de efect, ai nevoie de cel putin 12 bulbi.

Planteaza bulbii de zambila intr-un loc expus la soare . Solul trebuie sa fie usor nisipos si sa aiba un drenaj bun. Bulbii se planteaza la 15-20 cm adancime si la 10-15 cm distanta unul de altul. Atentie ca pamantul sa nu fie prea umed pentru ca bulbii vor putrezi.

Daca locuiesti in zone cu ierni calduroase nu esti nevoit sa intervii in niciun fel in perioada de inactivitate a plantelor. Bulbii, de la natura, contin apa si hrana suficienta ca sa treaca peste perioada de iarna. Daca locuiesti intr-o zona cu ierni friguroase, incearca sa protejezi plantele acoperindu-le cu paie.

Primavara devreme zambilele vor incepe sa infloreasca. Poti sa le hranesti cu o substanta fertilizanta ca sa le ajuti sa se dezvolte si sa infloreasca. Vei observa ca odata cu trecerea anilor, zambilele se vor subtia.

Rupe varfurile florilor dupa ce acestea au inflorit. Zambila produce bulbi laterali care pot fi inlaturati in perioada de repaus a plantei si replantati separat.

In ceea ce priveste mentinerea zambilelor, tot ce trebuie sa faci este sa indepartezi florile moarte, pentru a incuraja o noua inflorire .

Poti sa tai zambilele, imediat deasupra solului, pentru a le aseza in vaze. Nu taia zambilele dupa ce sezonul de inflorire va trece, frunzele ramase vor furniza nutrientii necesari bulbilor. Ele se vor usca pana la sfarsitul verii, moment in care vor putea fi indepartate.

Lasa bulbii de la zambilele taiate sa se usuce, scoate-i din pamant si depoziteaza-i in locuri intunecose, uscate si racoroase. Daca o planta are mai multi bulbi, este indicat sa-i separi, pentru a se putea dezvolta mai bine.

Nuca de cocos isi are originile in regiunile tropicale estice (cel mai probabil in sudul Asiei), astazi gasindu-se din Asia pana in America de Sud. Cele mai mari producatoare de nuca de cocos sunt Mozambic, Tanzania si Ghana.

Cocotierul se inmulteste prin seminte, de fapt, tot fructul contine in interior samanta. Se alege un fruct care are invelisul fibros intact si lichid inauntru (verificam scuturandu-l la ureche). Vasul, in care urmeaza sa il plasam, trebuie sa aiba minim 25-30 cm adancime si diametrul putin mai mare decat diametrul fructului. Pamantul folosit trebuie sa fie unul usor, eventual turba(70%) cu nisip(30%). Fructul se tine in apa calduta o zi, apoi se planteaza in pamantul pregatit astfel: portiunea cu cele 3 puncte, in jos, in pamant, lasand afara partea de care a fost agatat fructul in copac; se acopera cu pamant doar 2/3 din fruct, ramanand afara 1/3 din el. Se uda frecvent, mentinand substratul umezit, dar nu baltind.

Ghiveciul se amplaseaza intr-un loc umbrit partial, cu o temperatura minima de 20-22 grade Celsius. Germinarea in conditiile naturale dureaza aproximativ 3 luni, dar in conditiile oferite de noi poate dura si 9 luni. Plantuta obtinuta poate ramane in acelasi ghiveci pana la 5 ani, cand va avea in jur de 1,5m. in primul an de la plantare, plantuta se va hrani cu substante nutritive din fruct, urmand ca apoi sa fie fertilizat.

Fertilizatorul ideal este unul cu o compozitie de 8-4-12 si cu 3-4% magneziu si mangan. Acesta se aplica in dilutia indicata pe produs de 4-6 ori pe an.

Bananierul se cultivă în toată zona intertropicală caldă, cu temperaturi medii anuale de circa 20°C, cu nopţi călduroase şi cu rouă. El este o plantă foarte pretenţioasă la condiţiile de climă şi sol; în perioada de maturitate are nevoie de o mare cantitate de substanţa minerale, lipsa acestora favorizând fenomenul de uscare a plantei. Deoarece bananierul sălbatic se înmulţeşte prin seminţe, şi fructele lui nu sunt comestibile, s-a emis ipoteza că la început bananierul se cultiva doar pentru rizomul său cărnos şi bogat în amidon. După introducerea lui în cultură au apărut formele triploide, cu fructe fară seminţe, cărnoase şi bogate în substanţă hrănitoare. Bananierii produc după un an şi jumătate de la plantare şi rămân productivi cam 30 de ani. La un hectar se pot planta circa 200-300 de plante, ce dau ciorchini cu o greutate medie de 25 kg, ceea ce face ca producţia la hectar să se ridice la circa 30 de tone.

Mulţimea soiurilor de banane se diferenţiază după formă, culoare şi gust. Majoritatea se pot consuma crude, dar există şi soiuri ce se pot servi doar fierte, coapte sau prăjite. Miezul bananelor conţine 15-18% zahăr, 7% amidon, 13-16% albumină, între 0,6-1% grăsimi, precum şi vitaminele A şi C. Bananele au cel puţin aceeaşi valoare nutritivă ca şi cartoful, sunt foarte uşor digerabile şi datorită conţinutului relativ ridicat de vitamina D sunt folosite în alimentaţia sugarilor. Foile mari ale bananierilor se folosesc la acoperirea colibelor, iar din fibrele lor se pot face ţesături. Uneori se cultivă ca „plante de protecţie" a tinerelor plantaţii de arbori de cafea împotriva arşiţei solare. Dintr-o plantă de subsistenţă, bananierul a devenit în secolul XX o plantă comercială, fapt ce a dus la extinderea şi înmulţirea plantaţiilor.

Marea parte a producătorilor de banane este formată din fermieri mici, care folosesc aceste culturi pentru consumul casnic sau pentru comercializarea locală. Deoarece bananele sunt produse în continuu de-a lungul unui an, acestea reprezintă o sursă de hrană importantă în timpul sezonului foametei (acea perioadă a anului când alimentele provenite din recoltarea anterioară s-au terminat, iar cea din anul curent nu este gata de cules). Din aceste motive bananele sunt extrem de importante pentru siguranța alimentației.

Uniunea Europeană este cel mai mare importator de banane din lume, pe care le importă din Africa, America Latină și Caraibe. Marea parte a bananelor cultivate pe plan mondial sunt folosite pentru consumul local. La tropice, bananele, în special bananele pentru gătit, reprezintă o sursă majoră de hrană, ca şi o sursă majoră de venit pentru fermierii mici. În ţinuturile muntoase din Africa de Est bananele au importanţa cea mai mare ca aliment de bază al populaţiei. În ţări precum Uganda, Burundi sau Rwanda se estimează că există un consum de 450 kg pe an pe cap de locuitor, cel mai mare din lume. Ugandezii folosesc acelaşi cuvânt “matooke” pentru a descrie şi banana, şi mâncarea.