Culturi.NET

Bananierul se cultivă în toată zona intertropicală caldă, cu temperaturi medii anuale de circa 20°C, cu nopţi călduroase şi cu rouă. El este o plantă foarte pretenţioasă la condiţiile de climă şi sol; în perioada de maturitate are nevoie de o mare cantitate de substanţa minerale, lipsa acestora favorizând fenomenul de uscare a plantei. Deoarece bananierul sălbatic se înmulţeşte prin seminţe, şi fructele lui nu sunt comestibile, s-a emis ipoteza că la început bananierul se cultiva doar pentru rizomul său cărnos şi bogat în amidon. După introducerea lui în cultură au apărut formele triploide, cu fructe fară seminţe, cărnoase şi bogate în substanţă hrănitoare. Bananierii produc după un an şi jumătate de la plantare şi rămân productivi cam 30 de ani. La un hectar se pot planta circa 200-300 de plante, ce dau ciorchini cu o greutate medie de 25 kg, ceea ce face ca producţia la hectar să se ridice la circa 30 de tone.

Mulţimea soiurilor de banane se diferenţiază după formă, culoare şi gust. Majoritatea se pot consuma crude, dar există şi soiuri ce se pot servi doar fierte, coapte sau prăjite. Miezul bananelor conţine 15-18% zahăr, 7% amidon, 13-16% albumină, între 0,6-1% grăsimi, precum şi vitaminele A şi C. Bananele au cel puţin aceeaşi valoare nutritivă ca şi cartoful, sunt foarte uşor digerabile şi datorită conţinutului relativ ridicat de vitamina D sunt folosite în alimentaţia sugarilor. Foile mari ale bananierilor se folosesc la acoperirea colibelor, iar din fibrele lor se pot face ţesături. Uneori se cultivă ca „plante de protecţie" a tinerelor plantaţii de arbori de cafea împotriva arşiţei solare. Dintr-o plantă de subsistenţă, bananierul a devenit în secolul XX o plantă comercială, fapt ce a dus la extinderea şi înmulţirea plantaţiilor.