Culturi.NET

Prunul constituie una din culturile pomicole de bază, care găseşte condiţii de creştere şi fructificare pe tot cuprinsul ţării. A fost cultivat din cele mai vechi timpuri pentru calitatea fructelor folosite în alimentaţie la nivel familial, ca materie primă pentru industrie, iar lemnul are o serie de utilizări în industria mobilei, industria chimică şi în artizanat. Este o specie care se adaptează uşor la condiţii variate de mediu, având capacitatea de a valorifica o gamă largă de soluri, cu grade diferite de fertilitate, unde alte specii nu dau rezultate corespunzătoare. Fructele se pot valorifica în cele mai diverse moduri, de la fructe de desert, la fructe uscate, compot, dulceaţă, marmeladă, magiun, etc., având o compoziţie chimică foarte completă: 7-18% glucide, 0,16-2,30% acizi organici, 0,15-1,5% substanţe tanoide, 0,65% substanţe pectice, 0,5% albumină, 6% celuloză, vitaminele A, B, C, săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn, etc. Prunele se pot valorifica cu rezultate bune la export. Prin poziţia geografică a ţării noastre, la sfârşitul lunii iulie şi prima jumătate a lunii august se maturează o serie de soiuri de valoare, iar în Europa Occidentală este o cerere mare de prune în această perioadă.

Piersicul fiind pretenţios faţă de sol, se recomandă folosirea ogorului lucrat sau cultivat cu diferite plante agroalimentare sau îngrăşăminte verzi. Lucrarea solului pe rând şi între rânduri de 4-5 ori pe perioada de vegetaţie, asigură distrugerea buruienilor care concurează pomii în consumul apei şi substanţelor minerale şi distrugerea crustei, conservând mai bine apa din sol. Pe suprafeţe mici, solul în lungul rândului poate fi mulcit cu resturi vegetale, rumeguş, scoarţă măcinată sau chiar folie neagră.

Fiind o specie foarte productivă, piersicul reacţionează bine la fertilizare, raportul optim între elemente N:P:K fiind de 1:0,25:1. Anual piersicul consumă la o tonă de fructe circa: 10 kg azot, 2 kg fosfor, 8 kg potasiu şi o serie de microelemente: Fe, Mg, B, Zn, etc. În funcţie de vârsta plantaţiei, cantitatea de îngrăşăminte este diferită. Astfel, în plantaţia tânără se aplică la unitatea de suprafaţă: 80 kg azot, 60 kg fosfor şi 40 kg potasiu anual şi periodic 25- 30 t de gunoi de grajd, iar în plantaţia matură anual se aplică: 120-150 kg azot, 50-60 kg fosfor şi 90-120 kg potasiu, alături de 40 t gunoi de grajd aplicat la 2-3 ani.

Irigarea plantaţiilor de piersic este obligatorie pentru a obţine performanţe productive şi calitate corespunzătoare. Prin irigare, se poate ajunge la un spor de producţie de peste 40% şi o sporire a calităţii fructelor, ceea ce face economică udarea piersicului. Prin irigarea piersicului la intrarea în pârgă, se pate obţine un spor de producţie de 20-25%. Cantitatea de apă care se aplică la o udare este de 400-600 m3/ha, suficientă pentru a umecta grosimea profilului de sol unde sunt distribuite majoritatea rădăcinilor, iar numărul udărilor este de 4-5, în funcţie de condiţiile climatice. Nevoile critice pentru apă sunt înainte de înflorire, la întărirea endocarpului, înainte de maturarea fructelor şi după recoltare. Cel mai economic mod de aplicare a apei este picurarea, dar rezultate bune dă şi irigarea pe brazde.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Piersicul este afectat de o serie de boli (băşicarea frunzelor, ciuruirea, făinarea, monilioza) şi o serie de dăunători (molia lăstarilor, molia fructelor, păduchi de frunze, etc.), care netratate dau probleme deosebite, ducând la compromiterea recoltei, desfrunzirea pomilor şi pun în pericol însăşi existenţa livezii.

În cadrul speciei există trei grupe de soiuri: piersici propriu-zise (destinate în special consumului în stare proaspătă), nectarinele (cu epicarpul fără pubescenţă) şi paviile sau piersicile de industrie (care au pulpa tare, cartilaginoasă, care rezistă bine la prelucrarea industrială. Piersicile propriu-zise sunt cele mai răspândite, deoarece sunt mai tolerante la factorii de mediu şi asigură producţii mai mari, paviile fiind mai pretenţioase la căldură, iar nectarinele sunt mai sensibile la boli. În timp, preferinţele consumatorilor s-au schimbat în ceea ce priveşte consumul de piersici. Dacă în urmă cu 20-25 se cultivau soiuri cu pulpa albă, care erau mai dulci, aromate şi cu pulpă moale, suculentă şi perisabilă, acum se cultivă soiuri cu pulpă galbenă, mai fermă, consistentă şi mai puţin perisabilă. Fructele cu pulpă galbenă rezistă mai bine la transport decât cele cu pulpă albă. De dată recentă, se pare că piaţa cere iar soiuri dulci şi aromate şi se încearcă reintroducerea în cultură a unor soiuri cu pulpă albă. Din multitudinea de soiuri, la piersic sunt căutate pe piaţă cele cu maturare timpurie şi mijlocie, deci până la mijlocul lunii august, când, pe piaţă apar cantităţi mari de struguri şi pepeni şi valorificarea devine greoaie.

Medeleine Pouyet - are vigoare mare, fructul mic, sferic, crem, suflat cu roşu pe partea însorită, pulpa este albă-crem, suculentă şi gust mediocru. Se maturează la sfârşit de iunie.

Springold - este viguros, productiv, are fructul mijlociu, aproape sferic, simetric, cu pubescenţă slabă, bine colorat în roşu pe circa 75-80% din suprafaţă. Pulpa este galbenă, aderentă la sâmbure, fină, suculentă, rezistentă la transport, cu gust foarte plăcut. Se maturează în primele zile ale lunii iulie.

Springcrest - are vigoare mare, este foarte productiv, se supraîncarcă cu rod, are fructul mijlociu, sferic şi simetric, bine colorat cu roşu închis, cu striuri. Pulpa este galbenă, suculentă, potrivit de consistentă, gust dulce acrişor. Se maturează în prima săptămână a lunii iulie.

Collins - are vigoare mijlocie-mare, este foarte productiv, are fructul mijlociu, sferic- alungit, roşu, marmorat, cu pubescenţă fină. Pulpa este galbenă, semiaderentă la sâmbure, fibroasă, suculentă, cu gust dulce şi aromă fină, apreciată pentru masă. Se maturează la mijlocul lunii iulie.

Cardinal - soi de vigoare mijlocie, foarte productiv, are fructul sferic, asimetric, roşu cu dungi şi pete de culoare mai închisă. Pulpa este galbenă-portocalie, aderentă la sâmbure, potrivit de consistentă, slab aromată şi gust plăcut. Se maturează la mijlocul lunii iulie.

Jerseyland - soi viguros, productiv şi rezistent la ger, are fructul mijlociu, sfero- elipsoidal, asimetric, galben, pigmentat cu roşu-viu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este galbenă-portocalie, semiaderentă la sâmbure, cu infiltraţii de roşu, aromată şi cu gust plăcut. Se maturează în ultima decadă a lunii iulie.

Redhaven - are vigoare mijlocie, are plasticitate ecologică mare, este foarte productiv, are fructul mijlociu, sferic, uneori cu conturul uşor neregulat, galben-portocaliu dungat cu roşu- deschis. Pulpa este galbenă, cu slabe infiltraţii de roşu, fină, suculentă, dulce şi fin aromată, considerat cel mai bun soi de masă. Se maturează la începutul lunii august.

Southland - are vigoare mare, plasticitate ecologică bună, este foarte productiv,rezistent la ger, are fructul mare, galben, acoperit 60-70% cu roşu viu. Pulpa este galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, consistentă, suculentă şi plăcut aromată. Se maturează în decada doua a lunii august.

Suncrest - are vigoare mijlocie, cu plasticitate ecologică ridicată, foarte productiv, are fructul mare, roşu închis, cu pubescenţă fină. Pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă, fondantă, dulce şi armonios acidulată. Se maturează în decada a treia a lunii august.

Fayette - are vigoare mare, este foarte productiv, are fructul mare, sferic uşor turtit lateral, asimetric, galben-auriu, acoperit pe 50% cu roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă, rezistentă la transport, gust plăcut şi aromă slabă. Se maturează în prima decadă a lunii septembrie.

Flacăra - are vigoare mijlocie, fructul mare, sferic, galben-portocaliu acoperit cu roşu aprins pe partea însorită şi dungi longitudinale mai închise. Pulpa este galben-portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este consistentă, suculentă şi gust plăcut. Se maturează în decada doua a lunii septembrie.

Superbă de toamnă - are vigoare mijlocie-mare, este foarte productiv, rezistent la ger şi cu plasticitate ecologică mare. Fructul este mare, sferic-alungit, alb-gălbui cu pete şi dungi roşii pe circa 70% din suprafaţă, pulpa este alb-gălbuie, consistentă, suculentă şi gust plăcut. Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.

Piersicul formează un sistem radicular bogat ramificat, cu rădăcinile de schelet groase, orientate majoritatea relativ paralel cu suprafaţa solului şi câteva din ele pătrund pe verticală la adâncimi mari. Extinderea laterală a rădăcinilor depăşeşte de 1,7-2 ori proiecţia coroanei, iar pe verticală majoritatea sunt răspândite între 20 şi 80 cm, puţine ajung la 3-4 m. Indiferent de densitatea de plantare, rădăcinile piersicilor vecini nu se întrepătrund. Din această cauză, în plantaţiile mai bătrâne, completarea golurilor nu dă rezultate, rădăcinile pomilor tineri nu mai găsesc spaţiu necesar pentru aprovizionarea pomului cu apă şi săruri minerale. Rădăcinile au două maxime de creştere, primăvara şi toamna, când în sol sunt 8-20°C, considerată temperatură optimă.

Partea aeriană a piersicului creşte rapid în primii ani de viaţă, emite 1-3 serii de anticipaţi care îndesesc mult coroana, ajungând la maturitate la înălţimea de 4-6 m. Există în cultură şi piersic pitic (dwarf - pitic genetic) care la maturitate nu depăşesc 1-2 m şi care se poate cultiva la vas. Capacitatea mare de emitere a anticipaţilor, se poate valorifica prin tăieri în verde şi scurta cu 1-2 ani perioada de formare a coroanelor. După intrarea pe rod, intensitatea creşterii scade, comparativ cu alte specii avâd creşteri slabe.

Intrarea pe rod a piersicului este precoce, diferenţiază muguri floriferi încă din pepinieră şi fructifică destul de bine din anul 2-3 de la plantare. Durata de exploatare economică a plantaţiilor de piersic, este de 12-15 ani, uneori mai mare la pomii solitari. Piersicul fructifică pe ramuri mixte cu lungime de 40-60 cm, ramuri care sunt purtătoare de mulţi muguri de rod aşezaţi în grupuri, de obicei câte trei, din care unul vegetativ, ceea ce implică rărirea fructelor după căderea fiziologică din iunie. În timpul fructificării, majoritatea ramurilor mixte se epuizează, astfel încât ele nu prezintă interes în coroană pentru producţia anilor următori. Apariţia în coroana pomilor a ramurilor buchet sau a salbelor (ramuri subţiri de 2-4 mm şi care au lateral numai muguri floriferi), organe de rod netipice piersicului, indică o anomalie în creşterea pomilor, datorată fie încărcăturii foarte mari de fructe, fie unei tehnologii de cultură neadecvată. Pe acest tip de ramuri, nu se obţine o producţie de calitate şi trebuie luate măsuri pentru stimularea creşterilor noi, în vederea asigurării rodului în anul următor.

Frecvent la pomii tineri sau în urma unor tăieri severe, din mugurii dorminzi de pe ramurile de schelet, apar ramuri lacome care se pot folosi pentru refacerea unor elemente din coaroană care s-au rupt sau se suprimă.

Degarnisirea bazei ramurilor de schelet, este specifică piersicului chiar în plantaţiile bine întreţinute. Cu cât pomii nu sunt tăiaţi corect, sunt umbriţi sau afectaţi de ger şi boli, cu atât procesul de degarnisire este mai sever. În timp, zona de fructificare se mută spre periferia coroanei scăzând astfel şi potenţialul de producţie a pomilor. Piersicul este specia care diferenţiază muguri de rod şi fructifică anual, fără să fie afectat de alternanţa de fructificare. Pe solurile fertile, piersicul leagă foarte bine, iar la căderea fiziologică cad circa 30-40% din fructe, rămânând o cantitate prea mare faţă de potenţialul de hrănire al pomului. Perioada repausului adânc este scurtă şi pornirea în vegetaţie este legată de condiţiile climatice, realizându-se după 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5°C), în timp ce, pentru înflorire sunt necesare temperaturi medii de cel puţin 10°C. În funcţie de temperatură, înflorirea durează 10-14 zile, la temperaturi mai mici poate dura chiar mai mult. Din punct de vedere al comportării la înflorire, soiurile de piersic sunt autofertile cu excepţia soiului J.H. Hale.

Maturarea fructelor în cadrul speciei, se face eşalonat pe o perioadă de peste 4 luni, fiind necesare 70-80 de zile de la înflorit la maturare, pentru soiurile timpurii şi 130-140 de zile pentru cele târzii. Acelaşi soi anticipă maturarea cu 1-2 săptămâni cultivat pe nisipurile Olteniei faţă de restul zonelor de cultură.

Deşi relativ recentă, cultura piersicului a luat amploare mare în ţara noastră datorită calităţii deosebite a fructelor, compoziţiei lor chimice foarte complexe şi a producţiilor mari care se pot obţine, fără eforturi foarte mari. Piersicul este o specie puţin adaptată la condiţiilor noastre climatice, suferă iarna de pe urma gerului, dar poate asigura producţii constante şi mari 10-15 ani.

Este foarte precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare, are o fertilitate mare, diferenţiază foarte bine, etc. Prin sortimentul foarte variat, se pot produce şi consuma fructe proaspete o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul lunii iunie, la sfârşitul lunii octombrie, asigurând atât piaţa cât şi fabricile de conserve. Datorită acestor avantaje, cultura piersicului trebuie extinsă în toate zonele favorabile, chiar pe nisipurile Olteniei unde se comportă foarte bine.

Piersicile au în compoziţia lor următoarele: 10,4-16,2% substanţă uscată, 5,4-11,9% zahăr total, 0,36-0,44% aciditate totală, 12,6-21,5 mg% acid ascorbic, 0,3-0,6 g% pectine, 0,7- 0,9 g% proteine, 0,07-0,16 g% substanţe tanoide, 0,03 mg% vitamina B1, 0,05 mg% vitamina B2, 0,90 mg% vitamina B6, 0,30 mg% vitamina A, 0,43 mg% vitamina E, o serie de ioni minerali: K, P, Mg, Ca, Na, Mn, Fe, Cu, Zn, etc., au o valoarea energetică de 29-64 calori la 100 g. Fructele sunt apreciate de consumatori în stare proaspătă sau prelucrate, sub formă de compot, dulceaţă, gem, sucuri, nectaruri, deshidratate, etc. În medicina populară piersicile sunt recomandate în alimentaţia bolnavilor de ficat, rinichi, ateroscleroză, obezitate, etc.

Ciresii ar trebui plantati in zone insorite, in soluri fertile de gradina. Desi pot fi plantati si toamna, specialistii recomanda perioada primaverii pentru un rezultat sigur. Iata pasii de baza in plantarea unui cires :

1. Sapa o groapa proportionala cu radacinile pomului, astfel incat aceasta sa cuprinda intregul sistem de radacini fara a le inghesui sau rupe.

2. Extrage puiul din ghiveciul in care este plantat si incearca sa il pozitionezi in groapa sapata astfel incat sa respecti inaltimea la care a fost plantat anterior.

3. Distribuie radacinie cu atentie in groapa, fara a le rupe sau a le indoi. Este foarte important ca in acest timp sa pastrezi pomul in pozitie verticala.

4. Dupa ce ai stabilit pozitia corecta, fixeaza radacinile cu ajutorul unui strat subtire de pamant, preferabil un amestec cu ingrasamant din frunze sau gunoi de grajd . Taseaza pamantul usor pentru a nu rupe radacinile.

5. Adauga apa astfel incat pamantul sa devina foarte moale si sa se lipeasca de radacinile pomului.

6. Pentru a acoperi groapa in intregime este indicat sa adaugi pamantul in straturi, inmuiate ulterior cu apa. Astfel elimini pungile de aer formate si eviti tasarea solului si descoperirea radacinilor dupa prima udare sau ploaie.

In Romania se mai cultiva circa 7 mii ha, cea mai mare parte in sectorul privat, pe care se obtine o productie de circa 60 mii tone.
Principalele judete producatoare sunt: Iasi, Galati, Vrancea, Vaslui, Botosani, Neamt, Arad. Dinamica productiei este in descrestere continua.
Visinul ocupa circa 6 mii ha cu o productie de aproximativ 40 mii tone anual. Principalele judete producatoare sunt: Iasi, Botosani, Bacau, Arges, Buzau, Cluj, Mures, Dolj, Valcea.
Din productia totala cca 74% este destinata consumului direct iar 24% se prelucreaza sub forma de compot, dulceata gemuri, etc. Exportul de fructe proaspete (cirese + visine) reprezinta circa 2% din tari ca: Germania, Austria, Italia, datorita dispersiei mari a livezilor si de lipsa depozitelor frigorifice care creeaza mari partizi si preracirea fructelor.
In ceea ce priveste sortimentul, acesta a suferit o permanenta innoire prin continua selectie de biotipuri locale valoroase si nu in ultimul rand prin introducerea de noi soiuri din strainatate si a noilor creatii romanesti obtinute de Bistrita, Pitesti si Iasi.
Dupa 1990, numarul de pomi valorificati de pepiniere a scazut pe masura diminuarii interesului populatiei pentru plantarea ciresului in masiv.

Dacã vã hotãrâţi sã faceţi o livadã cu meri, veţi vedea cã existã zeci de soiuri de mere din care sã alegeţi. E bine sã vã informaţi din timp care din ele se adapteazã mai bine climei din zona în care locuiţi. Portaltoiul este cel care stabileşte dacã mãrul va fi pitic, semipitic sau standard. Merii pitici cresc pânã la 2,5 - 3,6 m, cei semipitici pânã la 5,4 m, iar cei standard pot ajunge pânã la 6,6 m. În general se recomandã portaltoi de la soiuri semipitice, pentru cã cele pitice sunt mai sensibile la frig. Se ştie în acelaşi timp, cã acelaşi portaltoi, combinat cu diferite soiuri, produce pomi de dimensiuni şi capacitate de rezistenţã
diferite.

Merele se planteazã primãvara sau toamna, dacã iernile sunt blânde şi umede.
Se sapã o groapã mai mare cu 30 cm decât lungimea rãdãcinilor şi se umple cu
pãmânt şi compost. Merii se planteazã la 9-10 m distanţã, cei semi-pitici la 6-7,5 m şi cei pitici la 4,5-6 m. Înfigeţi în groapã (cu atenţie sã nu rupeţi rãdãcinile) un bãţ de care sã legaţi copacul; e bine sã luaţi aceastã mãsurã de protecþie, mai ales în zonele în care vântul bate foarte puternic. Soiurile semipitice nu trebuie neapãrat legate, dar este totulşi o idee bunã sã o faceţi, mai ales
în primii ani.
Plasaţi copacul în groapã, rãsfirând cu atenþie rãdãcinile. La soiurile pitice şi semipitice care au un singur punct de altoire, aveţi grijã ca acesta sã fie la cel puţin 3 cm deasupra nivelului solului - altfel va prinde rãdãcini altoiul şi rãdãcina nu va mai avea nici o influenţã în dezvoltarea mãrului.
Plantarea merilor la adâncimi mai mari are avantajul cã ancoreazã mai bine copacul; pe de altã parte, plantarea la adâncimi mai mari decât cele la care au crescut în serã va duce la apariţia unor probleme la rãdãcini. Înainte de a umple groapa de tot
cu pãmânt şi compost, turnaţi un strat de bãlegar.
Dupã plantare, mãrul se udã din abundenţã şi se acoperã la rãdãcinã cu un strat de paie sau alte materiale organice (fãrã buruieni), pentru a menţine umezeala.
- când plantaţi puieþi altoiþi, pitici sau semipitici, aveţi grijã ca punctul de altoire sã fie cel puþin la 3 cm deasupra pãmântului;
- merii standard se planteazã la 9-10 m distanţã unii de alþii, soiurile semi-pitice la 6-7,5 m şi cele pitice la 4,5-6 m;
- dupã plantare, copacii se udã şi se efectueazã tãierile de formare.

In Romania, marul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000), de pe care se obtine o productie de circa 600 tone. Principalele judete sunt: Arges, Suceava, Mures, Maramures, Dambovita, Iasi, Cluj, Bihor, Bistrita, Nasaud, Bacau, Salaj, Valcea.

Productia de mere din Romania a avut mari fluctuatii in decursul anilor, evolutia acesteia fiind influentata de numerosi factori inclusiv de cei climatici.
Daca la sfarsitul anului 1989 productia de mere era de 718900 tone, la sfarsitul anului 1999 productia de mere era de 425000 tone mere. Cea mai mare productie de mere din ultimii 50 de ani s-a inregistrat in Romania in anul 1993 si anume de 1097200 tone. Scaderea productiei de mere se datoreaza atat defrisarii necontrolate si haotice cat si neglijarea efectuarii lucrarilor de ingrijire.
In Romania marul ocupa locul II, urmand dupa specia prun si reprezinta circa 30% din totalul suprafetelor cu livezi. In prezent, sortimentul de mar din tara noastra avizat pentru inmultire si legiferat prin lista oficiala de soiuri, cuprinde un numar de 42 soiuri, impartite in trei grupe si anume: soiuri de vara, soiuri de toamna si soiuri de iarna.

Marul este specia cu posibilitati mari de aclimatizare la conditiile de mediu diferite si se cultiva pe toate continentele globului, desigur, cu exceptia zonelor foarte reci. Limita nordica a arealului de raspandire a speciei in Europa este Norvegia, iar in America de Nord - Canada. Limita sudica a arealului trece prin America de Sud (Chile, Argentina), Africa (Republica Africa de Sud), Oceania prin Australia, Noua Zeelanda si se extinde aproximativ pana la paralela 40. Ca altitudine, marul se poate cultiva de la altitudinea 0o, - nivelul marii si pana la 2000-3000 m in tari din zona tropicala cum ar fi Zimbabwe, Guatemala, Bolivia, Ecuador etc.
Marul se cultiva in 84 de tari pe o suprafata de peste 4.500.000 ha. Productia mondiala de mere a fost in ultimele doua decenii aproximativ 55.095.000 tone, ceea ce reprezinta circa 13,2% din totalul fructelor, marul ocupand locul III in lume dupa portocale si banane, impreuna cu acestea, asigurand 41,2% din productia mondiala de fructe.

Alegeti plante care sunt in recipiente. Spre deosebire de alte plante cu cat radacinile sunt mai aglomerate, cu atat mai repede va creste bambusul.
Plantati bambusul intr-un loc cu mult soare sau cu umbra partiala. Tipul de bambus care se raspandeste trimite radacinile departe de planta mama inainte ca aceasta sa creasca.
Puneti bambusul care se intinde intr-un recipient de plastic de 15 litri cu fundul taiat, astfel impiedicand dezvoltarea acestuia in gradina.
Pentru a ajuta la o crestere rapida, udati bine. Cu cat bambusul primeste mai multa apa, cu atat mai repede se va prinde in pamant.
Pentru a ajuta la o mai buna prindere a plantelor in pamant, folositi ingrasamantul folosit si pentru iarba. Deoarece este o ruda a ierbii, bambusul raspunde foarte bine la ingrasamintele bogate in nitrogen.
Indepartati bucatile uscate pe masura ce acestea se formeaza. Ramuri individuale pot trai multi ani, dar ar trebui sa fie taiate cat se poate de aproape de sol atunci cand se usuca.
• Bambusul se gaseste in sute de varietati si este de diferite marimi.
• Majoritatea bambusilor cresc incet in primii ani. Pe masura ce plantele se maturizeaza cresterea devine mai rapida.
• Radacinile din care cresc noi trunchiuri nu se vor intinde in solul uscat.
• Pentru a restrictiona marimea bambusului dvs, nu folositi prea multa apa si nici ingrasamant.
• Bambusul este o planta ce face multa mizerie. Frunzele cad in mod constant in timpul anului.
• Imprejmuiti bambusul care se intinde folosind bariere de plastic sau de metal. Nu uitati sa puneti bariere si pe partea de gard a vecinului.

Bambusul este una dintre acele plante care pot fi crescute fara sol. Cu apa de buna calitate, ferita de soare direct, planta se va dezvolta bine. Puteti folosi apa de la robinet, dar numai dupa ce o lasati 24 de ore intr-un vas astfel incat clorul sa se poata evapora.

Daca bambusul este tinut in apa, aceasta trebuie schimbata periodic si puteti adauga acelasi ingrasamant care se foloseste pentru plantele de acvariu, dar nu foarte des. Acest tip de cultura a unei plante, fara pamant, ci doar cu apa bogata in substante nutritive, se numeste cultura hidroponica.

Bambusul poate creste pana la 70 cm. Daca il aveti plantat in sol trebuie pastrat umed si nu necesita ingrasamant pentru ca isi extrage din el toate substantele necesare.

In cazul unei hraniri in exces crengutele capata un aspect nesanatos, galben. In cazul in care crenguta s-a ingalbenit trebuie s-o taiati pentru ca nu este un proces reversibil. Taierea zonei afectate se face profilactic, pentru a impiedica raspandirea unor boli.

Bambusii sunt adesea spiralati. Ei cresc orientandu-se dupa lumina, de aceea este simplu sa obtineti chiar dumneavoastra spirale, rotind periodic ghiveciul sau vasul cu apa. Cu putina rabdare veti reusi sa obtineti spiralele dorite.

Cu toate că unii bambuși înfloresc în fiecare an, majoritatea speciilor înfloresc mai rar. Unele specii înfloresc la intervale de până la 60 sau chiar 120 de ani. Odată ce un bambus a înflorit, planta va intra în declin și de cele mai multe ori va muri.